Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

Caracteristici ale abuzului asupra copilului săvârșit de către cadrele didactice în mediul școlar


! 86% dintre copii sunt certaţi de către cadrele didactice atunci când greșesc;
! 33% dintre copiii sunt jigniţi și etichetaţi la școală de către cadrele didactice;
! 7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi de către profesorii lor.
Studiul pune în evidență frecvența extrem de mare încă în context educațional a comportamentelor
de abuz emoțional și verbal pe care cadrele didactice le angajează în numele „metodei educaționale”.
86% dintre copii afirmă că profesorii lor reacționează prin „ceartă” (ton ridicat, critică, reproș, cuvinte
nepotrivite) atunci când aceștia greșesc, iar 33% dintre ei sunt jigniți. Aceste practici educaționale se
înscriu în categoria comportamentelor abuzive cu consecințe negative deopotrivă pentru dezvoltarea
emoțională și educațională a copiilor:
• tensionează relația cadru-didactic elev, generând în rândul elevilor emoții de teamă, anxietate,
îngrijorare, frică, nesiguranță, furie și frustrare;
• afectează în sens negativ stima de sine a elevului, prin eșecul în a oferi informații cu privire la
competențele și resursele elevului, precum și prin evidențierea excesivă a limitelor acestuia.
• Sunt lipiste de orice valoare educațională, prin ignorarea mecanismelor de învățare ale
elevilor, care, conform studiilor de specialitate din științele educației și din psihologie, sunt
activate cu ajutorul următorilor factori:
ƒƒ feedback pozitiv;
ƒƒ lăudarea efortului depus;
ƒƒ arătarea unor modele pentru /exemplificare a alternativelor corecte/pozitive;
ƒƒ întărire a efortului depus de elev în sarcină, și nu a rezultatului final;
ƒƒ comparare a rezultatului copilului cu nivelul performanței personale anterioare, pentru
a-i arăta dezvoltarea sa personală, și nu cu peformanța celorlalți elevi etc.
• cresc rezistența copiilor față de actul didactic;
7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi în școală de către profesorii lor. Se remarcă o serie de
particularităţi ale abuzului fizic din partea cadrelor didactice împotriva elevilor, pe care le putem
analiza din perspectiva variabilelor sociodemografice astfel:
• violenţa fizică are o frecvenţă dublă de apariţie în mediul rural comparativ cu mediul urban;
• având în vedere ciclul şcolar, elevii din gimnaziu afirmă că sunt bătuţi de profesori într-o
măsură semnificativ mai mare decât cei din liceu;
• băieţii afirmă că bătuţi de profesori într-o măsură semnificativ mai ridicată comparativ cu
fetele (11% dintre băieţi comparativ cu 2% dintre fete);
• diferenţa se păstrează în cazul etniei, 14% dintre copiii romi afirmând că sunt bătuţi de
profesori, comparativ cu 6% dintre cei de etnie română.
Un semnal îngrijorător este legat de diferenţa de comportament faţă de copii în mediul rural și în
relaţia cu copiii romi. Astfel, copii care provin din medii defavorizate și cu o incidență mai mare de
violență în familie, neglijare, implicare în munci casnice, sunt expuși unui nivel mai crescut de violenţă
şi din partea profesorilor la școală. Acest lucru descurajează copilul şi contribuie ca factor suplimentar
de risc la apariţia abandonului școlar și la accentuarea efectelor negative ale abuzului, având în vedere 

că școala consolidează comportamentul abuziv asupra copilului. Așadar, cadrele didactice din mediul
rural au nevoie de o consolidare suplimentară a competențelor de educaţie pozitivă precum şi a
abilităţilor psiho-pedagogice care să le permită să răspundă nevoilor specifice ale copiilor vulnerabili,
ce provin din astfel de medii, pentru a-i încuraja să continue școala.
În ceea ce privește diminuarea violenței fizice asupra copiilor de către cadrele didactice, aceasta este
explicată de către copii astfel:
• riscul crescut de apariție în media a cazurilor de violență săvârșite de către cadrele didactce
asupra copiilor, înregistrate chiar de către elevii martori la respectiva situație, cu ajutorul
telefoanelor mobile;
• schimbări în convingerile cadrelor didactice cu privire la educația copiilor, în sensul pozitivării
acestora și recunoașterii consecințelor negative ale bătăii asupra dezvoltării copilului și
calității actului educațional;
• modificări legislative în sensul protejării copiilor în situații de abuz în mediul școlar;
• implicării părinților în combaterea acestor forme de violență;

În contextul școlii, însă, extrem de frecvente sunt și comportamentele violente manifestate între
copii. Aceștia decodifică corect și recunosc cu ușurință diferitele forme de violență cu care se confruntă
– verbală, emoțională, fizică, și diferențiază între comportamentele violente săvârșite cu intenție și cele
făcute fără intenția de a răni. Din păcate însă, ei exclud din categoria „violență” comportamentele
care implică rănire și lovire fizică ușoară și/sau moderată („îmbrânceli, lovituri cu palma, lovituri cu
brațele sau picioarele, jigniri”), în care intenția de a face rău nu este foarte evidentă, deși:
• frecvența acestor comportamente între copii, apărute în școală, în curtea școlii sau în
comunitate, este extrem de mare;
• aceste comportamente cresc semnificativ riscul de vătămare a copiilor în contexte educaționale
și comunitare;
• aceste comportamente sunt premergătoare și/sau facilitează apariția situațiilor de „bullying”
în mediul școlar, în care copiii vulnerabili (retrași, percepuți ca diferiți de către colegii
lor, lipsiți de rețea de sprijin social) cad victimă, cu consecințe negative profunde pentru
dezvoltarea lor socio-emoțională și performanța școlară, ce merg uneori până la refuz școlar
și la apariția de tulburări de sănătate mintală (ex. depresie, anxietate);

În ceea ce privește cauzele pe care copiii le invocă pentru a explica apariția comportamentelor de
violență între copii, acestea sunt, în ordinea menționării:
• comportamentul violent este învățat în contextul familiei (copilul este fie victimă, fie martor
al violenței în familie), cel mai adesea de la părinți;
• lipsa de informații și abilități în rândul copiilor, pentru a rezolva eventualele conflicte care
apar în mediul școlar/comunitar, într-o altă manieră (abilități de soluționare a conflictelor
și rezolvare de probleme);În cazul cadrelor didactice, acestea apelează la violenţă pentru „a
disciplina”, în contextul în care „nu ştiu alte metode”;

• presiunea grupului de egali, în cadrul căruia copilul imită comportamentele agresive
valorizate în grup, din dorința de a se simți acceptat și integrat;
• prezența unor comportamente de risc precum consumul de substanțe (alcool, dorguri);
• absența unuia/ambilor părinți din contextul familial (divorț, deces, muncă în afara țării);
• stresul datorat dificultăților materiale.
Este important de evidenţiat datele referitoarea la stările emoţionale experimentate de copii în
cadrul şcolii. Astfel, majoritatea copiilor raportează că trăiesc stări emotionale care variază de la
indiferenţă (29% dintre copii), anxietate, retragere, nesiguranţă şi încordare (57% dintre copii) şi
îngrijorare (6% dintre copii).
Referitor la relaţia familie – şcoala: marea majoritate a părinţilor (96%) apreciază că şcoala este
frecventată cu regularitate de copilul/copiii lor. Cei aproximativ 4 % dintre respondenți care răspund
negativ la această întrebare afirmă că absenţele copiilor sunt cauzate de faptul că aceştia din urmă
trebuie să aibă grijă de fraţii mai mici sau să participe la treburile casnice, că şcoala nu oferă copilului
/copiilor nici un viitor sau că aceştia nu vor să mai meargă la şcoală. În ceea ce priveşte frecvența cu
care părinţii merg la şcoală pentru a se interesa de situaţia educaţională a copiilor, 50% dintre aceştia
afirmă că fac acest lucru lunar, iar 7% trimestrial. În acelaşi timp, 30% sunt prezenţi exclusiv la
şedinţele cu părinţi (1-2/an şcolar), 10% doar când sunt chemaţi, iar 3% afirmă că nu merg deloc.
Relaţia discontinuă pe care 50% dintre părinţi o au cu şcoala reprezintă o dovadă pentru deja de
mult invocata prăpastie dintre familie şi şcoală (cele mai importante contexte de dezvoltare pentru
copii) şi o explicaţie suplimentară pentru apariţia/menţinerea multora dintre dificultăţile academice,
emoţionale şi comportamentale cu care copiii se confruntă. În acest moment în societatea românească,
nu doar că nu există un consens asumat între obiectivele familiei şi cele ale şcolii în ceea ce îl
priveşte pe copil, dar asistăm adeseori la o pasare a responsabilităţii de la o instanţă la cealaltă,
îndeosebi în situaţii ce implică copii cu dificultăţi. Departe de a fi în beneficiul copiilor, această
realitate sporeşte dificultatea găsirii celor mai bune soluţii pentru copiii vulnerabili.

sursa: Studiu sociologic la nivel naţional 

realizat de Organizaţia Salvaţi Copiii
cu sprijinul Direcţiei Protecţia Copilului –
Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice