Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

Teoriile funcţionaliste asupra educaţiei au evidenţiat că orice societate, pentru a supravieţui, trebuie să îşi pregătească membrii să fie productivi şi să-şi îndeplinească rolurile care le revin.

Din punct de vedere sociologic educaţia îndeplineşte mai multe funcţii:

 

1. Socializarea – este procesul prin care o fiinţă asocială devine o fiinţă socială corespunzătoare tipului mediu individual al societăţii, prin interiorizarea treptată a modelelor de comportare, atitudinilor, valorilor spaţiului social în care trăieşte.

În acest proces, individul îşi creează o identitate socială (“eu-l social”) şi se integrează în spaţiul social perpetuând-ul. Procesul de socializare cuprinde durata întregii vieţi. Se disting două stadii ale socializării :

  stadiul socializării primare – este procesul de  dobândire a modelelor de bază ale comportamentului uman. Mecanismul  fundamental este cel al condiţionării inconştiente întrucât copilul face ceea ce vede la părinţi, motiv pentru care socializarea primară este strâns dependentă, în conţinutul ei, de structura socială, de diviziunea muncii, de cadrul cultural (etc.) ale societăţii în care trăiesc părinţii. (Bădescu, I., Radu, N., 1980, p. 63)

-   stadiul socializării secundare are drept agenţii diferite instituţii sociale, cea mai importantă fiind şcoala. Conţinutul ei este legat de învăţarea rolurilor instituţionale, iar principalul ei rezultat este dobândirea unei pluralităţi de “eu-ri sociale”. Socializarea secundară, deşi se realizează prin intermediul proceselor educative instituţionalizate.

Toţi copiii beneficiază de aceleaşi experienţe, întrucât acestea diferă în funcţie de clasa socială căreia îi aparţin, de apartenenţa lor rasială sau etnică, de mediul în care trăiesc şi de alte variabile, prin care socializarea secundară se realizează în mod discriminatoriu.

 

      2. Transmiterea culturii.   Prin educaţie, membrii unei societăţi îşi însuşesc cel puţin un nucleu al cunoaşterii, care este de natură să-i reunească – un ansamblu de informaţii care să fie înţeles de toţi şi împărtăşit tuturor. Educaţia transmite concomitent două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea academică – acele produse ale gândirii umane

dobândite în cadrul disciplinelor academice – şi cunoaşterea institutivă – “un conţinut care este atât propriu-zis cognitiv, adică se referă la procese şi capacităţi de învăţare, cât şi metacognitiv, întrucât rezultă din organizarea proceselor de transmitere şi reproducere a cunoaşterii sociale, dar şi noncognitiv, în măsura în care se referă la valori, instituţii şi moduri implicite sau explicite de valorificare a cunoaşterii sociale.                        Cunoaşterea educaţională include, astfel, un conținut academic sau disciplinar, precum şi unul didactic, pedagogic sau institutiv, menit a-l activa pe primul. Conţinutul institutiv, din păcate, este cel mai adesea neglijat (Vlăsceanu,  L., 2002, p. 28)

Transmiterea culturii a constituit, la rândul ei, obiectul unor controverse, fiecare grup dorind să impună programele sale, un anumit curriculum sau valori. În plus, normele, deprinderile, valorile şi cunoştinţele învăţate de elevi diferă de la o categorie de elevi la alta. Astfel, s-a constatat că adeseori pentru un tânăr care urmează să ocupe o poziţie de conducător sau în elită, sistemul de educaţie are “programat” un set diferit de deprinderi şi cunoştinţe de bază, în comparaţie cu cel care va intra în rândurile muncitorimii. (Diaconu, M.,2004 , p.40)

 

              3. Disciplinarea şi dezvoltarea personală. Membrii oricărei comunităţi sociale aşteaptă ca elevii să dobândească deprinderi necesare pentru a deveni cetăţeni productivi şi care să respecte legile. Teoriile funcţionaliste consideră că elevii trebuie să-şi interiorizeze, pe căi formale şi informale, valori cum ar fi disciplina, respectul, punctualitatea şi perseverenţa. Acestea sunt considerate esenţiale pentru a supravieţui în lumea muncii şi a şcolii.

 

              4.  Schimbare şi dezvoltare. Educaţia populaţiei a devenit unul dintre factorii ce condiţionează creşterea economică în societăţile dezvoltate contemporane. Nivelul de educaţie şi de formare profesională a populaţiei, capacitatea de a învăţa şi de a crea tehnologii mai bune constituie aşa-numitul “capital uman”, considerat la fel de  important pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori resursele ei naturale. (Diaconu, M.,2004 , p.41)

 

sursa: supert de curs:

UNIVERSITATEA  ”EFTIMIE MURGU” REŞIŢA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE TEOLOGICE, SOCIALE ŞI EDUCAŢIONALE