Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

Îmbătrânirea individuală este considerată, la modul foarte general, ca un proces ce priveşte diminuarea diferitelor funcţii ale organismului. Îmbătrânirea este un proces complex şi neunitar ce poate fi observat la diverse nivele, fără ca prin aceasta să avem o coerenţă a procesului (nivel molecular, celular, de ţesut, organ sau organism, individ sau populaţie).

Mecanismele îmbătrânirii par a se întrepătrunde, dar cu certitudine nu sunt de aceeaşi natură. Modul de observare a procesului de îmbătrânire influenţează fundamental înţelegerea şi interpretarea lui: indiferent de nivelul la care se manifestă, există două modalităţi opuse de observare:  cea statică, “instantanee”, transversală, precum şi  cea dinamică, longitudinală (mai pertinentă pentru a studia un fenomen definit mai ales prin dimensiunea sa temporală).

Propria îmbătrânire poate fi resimţită de unele persoane ca o catastrofă, deoarece valorile societăţii moderne determină o astfel de atitudine. Pe de altă parte probabilitatea ca un individ să ajungă la vârsta bătrâneţii nu a fost atât de ridicată în nici o altă epocă şi acest fapt nu poate fi perceput ca negativ (fără a căuta explicit să-şi prelungească viaţa, toate acţiunile de îngrijire a sănătăţii tind către acest rezultat). Criterii ale îmbătrânirii După cum am mai menţionat deja, calificarea unei persoane ca fiind vârstnică sau nu, depinde atât de calităţile fizice şi psihice ale persoanei cât şi de normele sociale care stabilesc limitele de la care o persoană poate fi considerată astfel. Graniţele bătrâneţii pot fi stabilite în raport cu criterii cronologice, criterii funcţionale sau criteriul cursului vieţii. Criteriul cronologic situează bătrâneţea, în general, în jurul vârstei de 65-70 de ani.

Limitele ei variază de la o epocă la alta şi de la o societate la alta. În societăţile tradiţionale, bătrân era considerat individul care a atins vârsta de 40 – 50 de ani, această limită scăzută fiind explicabilă prin speranţa de viaţă la naştere (foarte redusă) şi riscurile mari de îmbolnăvire. Demografii şi sociologii americani contemporani periodizează bătrâneţea în: - perioada imediat următoare retragerii din activitate (65-74 ani); - perioada de bătrâneţe propriuzisă (după vârsta de 74 de ani). Se face, de asemenea, distincţie între indivizii ce depăşesc 85-90 ani, denumiţi longevivi sau macrobioţi, şi cei care reuşesc să atingă vârsta de 100 de ani şi peste, denumiţi mari longevivi sau centenari. Literatura de specialitate menţionează astfel de grupări centenare în regiuni ale globului relativ bine delimitate teritorial, cum ar fi de exemplu Abhazia, situată între Marea Neagră şi Munţii Caucaz.

Longevitatea mare a abhazienilor este influenţată de condiţiile de mediu favorabile precum şi de factorii sociali şi culturali. În aceste comunităţi bătrânii sunt valorizaţi şi respectaţi. Ei continuă să muncească până la moarte, menţinânduse într-un continuu proces de adaptare la mediu şi integrare socială în comunitate. Îmbătrânirea este considerată ca rezultanta unor procese normale, care survin cu mult înaintea apariţiei semnelor proprii bătrâneţii. Bătrâneţea este perioada de viaţă în care stigmatele involuţiei normale devin evidente, dar ele sunt rezultatul unor modificări structurale şi funcţionale apărute în timp la nivelul sistemelor şi subsistemelor organismului (M. Dumitru, 1982). Clasificarea stadiilor de dezvoltare făcută de D. Super şi Jung evidenţiază trei cicluri de evoluţie în viaţa unei persoane: - Ciclul de creştere şi dezvoltare – până la 20 de ani - Ciclul perioadei adulte, care înseamnă prelungirea dezvoltării psihologice până la – 65 de ani - Ciclul vârstei de regresie de la 65 de ani până la moarte.

Acesta din urmă se subîmparte la rândul lui în următoarele etape: - perioada de adaptare - perioada bătrâneţii timpurii 13 - perioada bătrâneţii propriu-zise - perioada regresiei finale În cele mai multe studii referitoare la bătrâneţe întâlnim următoarele stadii: 1) stadiul de trecere spre bătrâneţe – în care au loc o serie de schimbări ale subidentităţilor personale; 2) stadiul bătrâneţii medii – în care subidentitatea persoanei se restrânge, cea socială exercitându-se într-un spaţiu social din ce în ce mai limitat; spaţiul fizic se restrânge de asemenea, datorită bolilor cu efect asupra posibilităţilor de mişcare; 3) stadiul marii bătrâneţi, în care subidentităţile se suprapun şi contractă uneori până la disoluţia sinelui. Modificările morfo-psiho-fiziologice, care caracterizează procesul de îmbătrânire, conduc direct sau prin consecinţele lor şi la modi-ficări ale relaţiilor sociale, în familie ca şi în general, în societate. Luat ca atare, desprins de alte caracteristici, criteriul vârstei cronologice nu are decât o relevanţă scăzută. Mai semnificativ este criteriul funcţional care ia în considerare aparenţa fizică, vitalitatea, puterea, coordonarea şi capacităţile mentale.

Prelungirea speranţei de viaţă, datorată în principal progresului medicinii, dar şi altor factori anterior menţionaţi, a atras după sine un paradox: deşi viaţa poate fi prelungită, bătrâneţea riscă să devină tot mai precoce datorită stresului fizic şi psihologic. Reperul funcţional al îmbătrânirii este situat în jurul vârstei de 65 ani, când curba descendentă a fiziologiei organismului coboară brusc înspre degenerescenţă şi patologie. Acest criteriu este şi el destul de relativ, aprecierea capacităţilor funcţionale depinzând de la un tip de activitate la altul, de la un mediu de muncă la altul, de la individ la individ.

Astfel, nu se poate compara, de exemplu, munca intelectuală, creatoare, cu cea fizică. Spre deosebire de o activitate de tip fizic, o activitate de tip creativ poate fi îndeplinită până la vârste înaintate ( Lev N. Tolstoi până la 82 de ani, Pablo Picasso până la 92 de ani, Michelangelo, Brâncuşi, Giuseppe Verdi care au avut perioada de maximă fertilitate şi inspiraţie creatoare situată între 70 şi 90 de ani). Cursul vieţii, ca un alt criteriu de apreciere a bătrâneţii, stabileşte stadiul de viaţă corespunzător bătrâneţii ca fiind „maturitatea târzie”, care începe în jurul vârstei de 60 de ani şi în care se continuă declinul fizic şi scăderea disponibilităţilor energetice începute odată cu vârsta de mijloc. Cursul vieţii poate fi descris prin spirale descrescătoare, bătrâneţea fiind văzută ca o stare de regres.

Pentru aprecierea calităţii anilor trăiţi Organizaţia Mondială a Sănătăţii propune câteva categorii de performanţe privind rolurile fundamentale ale comportamentului uman, numite roluri de supravieţuire: 1) Mobilitatea. 2) Independenţa pentru actele elementare ale vieţii cotidiene (toaletă, hrănire, ocuparea timpului). 3) Integrarea socială. 4) Independenţa economică. Se poate considera că o degradare importantă a performanţelor privind una dintre aceste dimensiuni antrenează, ipso facto, un dezavantaj (sau handicap) oricare ar fi contextul social. În clasificarea internaţională a handicapurilor, noţiunea de dezavantajat/ă (handicap) este propusă pentru a măsura consecinţele maladiilor cronice, dar şi ale îmbătrânirii, împreună cu alte două concepte privind aspectul funcţional: deficienţa şi incapacitatea.

Acestea ar fi doar câteva dinre aspectele şi criteriile de apreciere ale problematicii vârstei a treia, ca una majoră pe plan individual şi social în orice societate contemporană, problemă ce nu poate fi ignorată în proiectele de politici sociale. Serviciile existente sunt insuficiente şi nu dovedesc decât înţelegeri parţiale ale fenomenului numit generic „vârsta a treia”. O politică socială adecvată ar trebui să se fundamenteze pe o cunoaştere nuanţată a trebuinţelor populaţiei în discuţie şi o viziune care să o perceapă integrată în ansamblul societăţii. Aceasta pentru a permite fiecăruia, în orice moment, să ocupe locul care îi asigură dezvoltarea cât mai completă a personalităţii atât în propriul interes cât şi în cel al comunităţii, ţinând cont atât de vârstă cât şi de alte elemente determinante ale personalităţii.

sursa: GERONTOLOGIE SOCIALĂ - suport de curs