Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

ISTORICUL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN LUME

 

Primele forme de asistenţă socială în diverse state

 

 

Apariţia unei profesii centrate pe „ tratarea maladiilor sociale” în mod ştiinţific şi sistemic este un fapt relativ recent: primele decenii ale sec. XX sunt martorele creării sistemelor naţionale de asistenţă socială şi implicit ale construirii identităţii de asistent social.

După apariţia creştinismului, vreme de aproape două milenii ocrotirea persoanelor, a grupurilor şi comunităţilor aflate în situaţii problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii, statele neimplicându-se în domeniul social, decât cu funcţii represive (vizând menţinerea statul-quo-ului social-politic).

Din primii ani ai creştinismului şi până prin sec. al  XIX-lea, asistenţa socială practicată de instituţiile şi ordinele  religioase a fost principalul punct de sprijin pentru săraci şi pentru celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale Evului Mediu şi apoi în epoca comunistă, au existat iniţiative asistenţiale avându-i ca promotori pe indivizii bogaţi ataşaţi valorii creştine a carităţii. Trebuie precizat de asemenea, că însuţi puterea politică din anumite ţări (în special din cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale, însă dintr-un alt unghi şi din alte motive decât cele ale Bisericii.

Abia după oficializarea creştinismului ca religie de stat a fost posibilă, sub ocrotirea împăraţilor romani, de la Constantin cel Mare şi până la Iustinian, înfiinţarea câtorva instituţii asistenţiale ca:

-         brefotrofiile – leagăne pentru copiii abandonaţi în vârstă de până la 7 ani;

-         orfanotrofiile – orfelinatele;

-         partenocomiile – case de adăpost pentru tinerele fete provenite din familiile sărace sau orfelinate;

-         ghirocomiile – azile pentru văduve bătrâne şi fără sprijin;

-         Societatea religioasă a Parabolanilor – grupuri de voluntari creştini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectaţi de diferite maladii.

Funcţionând autonom sau în interiorul aşezămintelor religioase, respectivele instituţii se bucurau de suportul material şi de îndrumarea spirituală a Bisericii, prin episcopi, educatori religioşi şi duhovnici.

Indiferent de beneficiarul lor, acţiunile asistenţiale ale Bisericii s-au întemeiat în primul rând pe o concepţie „pozitivă” despre sărăcie.

         Odată cu destrămarea sistemului feudal din economia Europei Centrale (începând cu sec. al - XV-lea) şi cu apariţia raporturilor de muncă specifice capitalismului – între patron şi salariat – se observă o creştere a mobilităţii populaţiei şi naşterea unei noi categorii de săraci: oamenii din mediul rural lipsiţi de pământ sau alte mijloace materiale şi care caută în oraşe o slujbă pentru a-şi asigura subzistenţa.

         De la imaginea pozitivă pe care o avea în Evul Mediu timpuriu, la sfârşitul acestei epoci sărăcia nu mai era văzută ca o şansă şi o virtute, ci dimpotrivă, ca un rezultat al leneviei, ca o greşeală morală şi chiar ca o crimă şi o subversiune ce trebuie reprimate.

Lăsând în seama Bisericii sarcina asistenţei sociale propriu-zise, statul se dedică unei asistenţe represive, derivate din datoria lui de a apăra pacea şi stat-qo-ul.

În ţările catolice şi în lumea ortodoxă, în pofida unor încercări de reconsiderare a statului moral al sărăciei şi al carităţii, Biserica va continua să practice şi să propovăduiască un comportament asistenţial faţă de săraci, rămânând până în sec al XIX - lea cel mai important actor cu responsabilităţi sociale.

Insistând asupra insuficienţei şi slabei eficienţe a acţiunilor particulare de

ajutorare a celor năpăstuiţi, criticând formele de asistenţă care nu fac decât să întreţină starea de mizerie şi observând că adesea sărăcia este conjugată cu viciul şi imoralitatea, Biserica şi statul deopotrivă, vor percepe sărăcia ca pe o problemă socială şi ca pe o ameninţare la adresa ordinii instituite.

Pentru a putea răspunde presiunii tot mai mari din partea mulţimilor crescânde de săraci, monarhia engleză dădea în secolul XVI-lea o serie de legi care obligau comunităţile să se îngrijească de săracii din interiorul lor.

Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitate voluntară într-o obligaţie socială.

Tot în Anglia vom întâlni alte forme de luptă împotriva sărăciei: aşa-numitele Workhauses, sistemele Roundsman şi Speenhamkland.

Încă din sec al XVII-lea existau unele oraşe publice (Workhauses) în care cei săraci, indiferent de vârstă şi sex, puteau presta diferite munci, obţinând un venit care le permitea să supravieţuiască.

O lege din 1722 generaliza la scara întregului regat sistemul atelierelor publice. În cadrul lor, munca era extrem de grea şi prost plătită, rostul atelierelor nefiind acela de a-i ajuta, ci de a-i pedepsi şi de a-i descuraja pe ei săraci să vină în oraşe.

Sistemul Roundsman presupunea întreţinerea şomerilor de către cetăţenii parohiei din care aceştia făceau parte. Sarcina aceasta socială revenea pe rând, fiecărui cetăţean cu posibilităţi materiale.

Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensaţii de venit muncitorilor cu salarii mici, compensaţii care urmăreau atingerea unui prag calculat în funcţie de numărul copiilor pe care muncitorul îl avea în întreţinere. Sumele necesare compensaţiilor salariale proveneau din banul public.

La începutul sec XIX-lea, clasa înstărită a făcut presiuni pentru reintroducerea unei forme dure de asistenţă (Workhauses), prin Poor Law Act din 1834. Această lege postula că asistenţa liberă era un dezastru pentru individ ca şi pentru ţară, în timp ce asistenţa prin acele Workhauses dure şi disuasive era singura soluţie reală la problema sărăciei.

Odată cu acordarea dreptului de vot unui număr mai însemnat de cetăţeni (în a doua jumătate a sec XIX-lea) şi cu difuzarea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care îşi are originea în sistemul economic şi nu în căderea morală a indivizilor, în lenea şi în caracterului lor mizerabil.

În primele două decenii ale sec XX, în numeroase ţări europene au apărut legi prin care sistemul economic capitalist era „umanizat”, determinând o serie de prestaţii în favoarea persoanelor în vârstă, a şomerilor şi a celor care, din motive de sănătate, nu puteau munci. Legislaţia socială a acelor ani menţinea sistemul atelierelor publice, însă îl făcea mai puţin dur şi inechitabil. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se utiliza banul public, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizării şi retribuirii, specific asigurărilor sociale.

Primele legi destinate creării unui sistem de asigurări sociale apar în Germania, începând cu 1883.

Legea iniţială a asigurărilor în caz de boală a fost completată cu reglementări privind riscul de accidentare, invaliditate, bătrâneţe.

În Anglia, asigurările sociale de sănătate şi şomaj au fost iniţial reglementate printr-o lege din 1911.

România introducea şi ea în 1912, printre primele ţări din lume, o legislaţie a asigurărilor de boală, bătrâneţe, accidente, invaliditate, înmormântare, legislaţie precedată, în anul 1902 de Legea de organizare a Casei de asigurări în caz de boală şi deces pentru meşteşugari.

Sfârşitul primului război mondial aducea cu sine, odată cu pacea între statele implicate, şi un nou concept de pace socială. Aceasta putea fi obţinută doar printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justiţiei sociale, pe ideea că populaţia defavorizată are anumite drepturi şi că asistenţa socială nu este o problemă de bunăvoinţă politică, ci una de necesitate socială.

În economia liberală a începutului de secol XX, s-a redefinit rolul statului în raport cu munca şi capitalul: „Confruntării directe dintre capital şi muncă, violenţei imediate care decurgea din aceasta, li s-a putut substitui necesitatea de a contabiliza economicul şi socialul, dar transferând această necesitate statului, facându-1 pe acesta responsabil de devenirea societăţii. Odată cu această fundamentală schimbare de optică în analiza problemelor societăţii industriale, ia naştere asistenţa socială ca domeniu distinct de activitate.

Primul război mondial (1914-1918) demonstrase că marile probleme sociale existente în timp de pace, precum şi cele generate de situaţiile de conflict militar nu se pot rezolva doar pe baza prestaţiilor Bisericii şi prin intermediul asigurărilor sociale, ale căror capacităţi de compensare erau destul de restrânse. După o scurtă perioadă de relansare economică şi de câştigare a unor drepturi politice de către cetăţeni, în America şi în toate ţările europene criza economică a anilor 1929-1933 va afecta din nou condiţiile de viaţă ale păturilor sărace ale societăţii. Marea criză economică readucea în actualitate problema intervenţiei statului în mecanismele economiei liberale; fără a se amesteca în disputele ideologice sau în lupta dintre sindicat şi patronat, statul avea datoria de a regla jocul cererii şi ofertei, „influenţând consumul prin sistemul de impozite, prin fixarea ratei dobânzii şi prin sporirea cheltuielilor de stat, mai ales în domenii neproductive", cum ar fi lucrările publice şi asistenţa socială. Anii '30 vor înregistra o reformare a doctrinei liberale clasice a laissez-faire-ului (care limita intervenţia statului doar la garantarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorului, la apărarea legalităţii şi ordinii publice); noul curent din gândirea şi practica politică va purta numele de neoliberalism. Susţinut în Europa de către John Maynard Keynes, iar în America de politica „New Deal" a preşedintelui Roosevelt, neoliberalismul va constitui fundamentul teoretic al statului bunăstării generale (Welfare State).

Evoluând în domeniul prestaţiilor sociale de la condiţia de spectator (în perioada liberalismului clasic) la aceea de tutore (garant al sistemelor de asigurare şi protecţie socială minimală pentru menţinerea echilibrului social - de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi până după al doilea război mondial), statul se va transforma, începând cu anii '50, în „furnizorul general de resurse şi de securitate materială". Preluând experienţa concentrării de resurse şi a redistribuirii dobândită înaintea şi în timpul războiului, neputând elimina drepturile pe care clasele mijlocii şi sărace le obţinuseră până atunci şi dorind să se pună la adăpost de pericolul comunist, statele occidentale vor instituţionaliza bunăstarea generală. „Născut la confluenţa luptelor şi concesiilor, a calculelor şi ambiţiilor nobile, Welfare State s-a înrădăcinat în reprezentările oamenilor printr-o prezenţă recunoscută din leagăn până la mormânt".