Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

Primele forme de asistenţă socială în România

Evoluţia sistemului de asistenţă socială

 

În paralel cu evoluţia sistemelor asistenţiale occidentale către „statul-providenţă", în ţările blocului comunist se edifica un stat „providenţial" bazat pe economia centra­lizată şi pe proprietatea socialistă. Statul bunăstării din ţările socialiste avea următoarele caracteristici:

-      principala sursă de venit pentru toţi membrii societăţii o constituia salariul;

veni­turile provenite din activităţile proprii sau pe baza proprietăţii erau nesemnificative;

-      uniformizarea economică a cetăţenilor era: dată de raportul dintre salariul

minim şi cel maxim (aproximativ 1 la 6);

-      inexistenţa şomajului (mai exact, existenţa „şomajului mascat") făcea

inutilă instituirea ajutorului de şomaj;

-      generalizarea sistemului de pensii şi alocaţii;

-      educaţie şi îngrijire medicală gratuită pentru întreaga populaţie.

„Ca rezultat al acestui mod quasi-universal de protecţie socială şi de realizare pe diferite căi a unei egalităţi sociale, nevoia de asistenţă socială fondată pe testarea mijloacelor individuale era foarte redusă (...). A existat mereu o preferinţă ridicată pentru sporirea părţii bunăstării colective obţinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale".

Dacă bunăstarea în statul socialist se asociază cu o puternică tendinţă de uni­formizare economică a cetăţenilor, „statul-providenţă" fondat pe economia de piaţă nu arc ca scop egalizarea veniturilor, ci asigurarea resurselor pentru categoriile defavorizate ţi creşterea permanentă a nivelului prestaţiilor sociale generale. Sursa principală a veniturilor indivizilor o reprezintă salariile, dar şi profitul şi proprietatea. Din veniturile ”primare", statul colectează prin impozitare fondurile necesare activităţilor sale sociale. Aceste activităţi se împart în două mari categorii:

a)  gestionarea bunurilor indivizibile şi a serviciilor generale : această

categorie de activităţi cuprinde bunurile şi serviciile de care beneficiază întreaga populaţie (indiferent de situaţia materială pe care şi-o realizează prin eforturi proprii), în mod indirect (spre exemplu, protecţia mediului înconjurător, investiţiile de utilitate publică din transporturi şi comunicaţii, protejarea patrimoniului cultural) sau nemijlocit (serviciile de sănătate, învăţământul gratuit, produsele şi serviciile subvenţionate de către stat);

b)  transferurile sociale, adică redistribuirea unor resurse din venitul naţional

în folosul păturilor sociale defavorizate ; în categoria transferurilor sunt incluse:
-   asigurările sociale, care oferă resurse persoanelor ce nu pot obţine venituri prin activitatea proprie (pensiile de bătrâneţe, de boală şi de urmaş, ajutorul de şomaj);

-      sprijinul economic acordat categoriilor de persoane cu nevoi speciale (fami­liile cu mulţi copii, persoanele cu mobilitate scăzută sau cele cu deficienţe psihice etc.);

- asistenţa socială fondată pe testarea mijloacelor financiare individuale, asi­gurând protecţia persoanelor care nu-şi pot satisface trebuinţele cu ajutorul resurselor proprii şi al serviciilor sociale din celelalte categorii.

Dezvoltarea acestei reţele de servicii generale şi centrate pe categorii de persoane sau pe indivizi a determinat sporirea fără precedent a cheltuielilor cu destinaţie socială în ansamblul cheltuielilor publice, ajungând în anii '90 la aproximativ 25-30% din produsul intern brut al ţărilor din OCDE. În condiţiile crizei economice declanşate la începutul anilor '70, edificiul statului bunăstării generale s-a văzut ameninţat de presiunea crescândă asupra unui buget public din ce în ce mai fragil. Astfel a apărut necesitatea unei schimbări de strategie în ceea ce priveşte finanţarea şi orientarea acţiunilor sociale ale statului. „Privatizarea statului bunăstării" s-a concretizat în concesionarea unor servicii publice către firme private, încurajarea sistemului asigurărilor private, trecerea de la politica creşterii numărului locuinţelor sociale la aceea a stimulării proprietăţii imobiliare, responsabilizarea comunităţilor locale în domeniul protecţiei sociale etc. Concomitent, a luat naştere un nou curent de gândire socială (în special în Statele Unite ale Americii), care pune accent pe autoajutorare, pe scoaterea individului de sub tutela uneori sufocantă a instituţiilor statului. în prezent, aşa cum arăta John Naisbitt (Anul 2000 -Megatendinţe), macroeconomia şi marile programe sociale specifice statului bunăstării din deceniile 6-7 cedează în faţa microeconomici societăţii informaţionale, bazată pe autoajutorare.

Societatea contemporană presupune o reevaluare a strategiilor asistenţiale, a rolului asistentului social şi a statutului său în cadrul comunităţilor. Diversificarea şi specia­lizarea serviciilor sociale necesită multiplicarea resurselor materiale şi umane implicate în procesele asistenţiale. Din aceste motive statul bunăstării trebuie să transforme comunităţile şi indivizii în parteneri în „afacerea asistenţială", eliminând sindromul dependenţei şi presiunea asupra bugetului public, întrucât experienţa a demonstrat că nu întotdeauna creşterea cheltuielilor sociale conduce la o creştere a calităţii serviciilor din domeniu. Se pune problema, aşadar, ca în raporturile dintre stat şi societate „să se treacă de la o logică de asistenţă şi de substituire la o logică de responsabilizare, de paritate şi chiar de egalitate".

       Imediat după căderea regimului comunist, noile autorităţi politice dela Bucureştiau înţeles că dreptul lor de a guverna va fi recunoscut de către populaţie numai în măsura în care vor angaja o politică „reparatorie" în raport cu marile nedreptăţi comise de dictatură: înfometarea, lipsa libertăţii opiniei şi a liberei circulaţii, egalizarea venitu­rilor şi a condiţiilor de trai, marginalizarea competenţei în profitul conformismului ideologic etc. Românii aveau nevoie imediat de câteva gesturi politice care să-i facă să creadă în noii guvernanţi, în avantajele şi în superioritatea noului sistem (încă vag sau chiar incorect definit) care li se propunea.

Dacă în planul democraţiei politice România avea un comportament şovăielnic, determinat în mare măsură de cerinţele Occidentului şi de cele ale „partidelor istorice" reînfiinţate (PNL şi PNŢ-CD), politica economică şi socială reparatorie a fost impulsio­nată în acelaşi timp de populaţie în ansamblul ei (ca factor major de presiune şi curent de opinie), de organizaţiile sindicale nou create, de opoziţia politică (declarată de dreapta!) şi de puterea FSN-istă, dornică să păstreze pârghiile decizionale.

O dată trecută (sau cel puţin atenuată) euforia revoluţionară, mai ales în urma numeroaselor evenimente şi dezvăluiri care au spulberat în Occident mitul Revoluţiei române â lafrangaise, factorii responsabili din ţară s-au străduit să realizeze o evaluare cât mai realistă a stării de fapt, pentru a proiecta noua politică de dezvoltare eco-nomico-socială.

La cererea Guvernului Roman, un grup de experţi, sub coordonarea academicianului Tudorel Postolache, a elaborat, în 1990, Schiţa privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România. Documentul de analiză şi prognoză economică încerca să pună de acord exigenţele pieţei libere, ale climatului concurenţial existent în lume, cu nevoia de a oferi populaţiei un nivel acceptabil de viaţă, căci numai aşa aceasta putea accepta democraţia şi economia liberală. în plus, după ani de privaţiuni în sfera consumului, oamenii considerau că este o datorie morală a statului aceea de a susţine creşterea nivelului de trai. Potrivit Schiţei..., „esenţa strategiei propuse consta în aceea ca tranziţia la o economie de piaţă să se facă în termene cât mai scurte (dar evitând costuri sociale greu suportabile)..., în condiţiile unui program de protecţie socială eficace a grupurilor defavorizate, unui nivel acceptabil de asigurare socială a întregii colectivităţi şi promovării unei politici coerente, care să asigure creşterea treptată, dar efectivă a standardului de viaţă".

Pornind de la constatarea proprie simţului comun că ideea de sacrificiu economic azi pentru abundenţa de mâine nu are deloc priză la cetăţeni, Schiţa... din 1990, plină de formule generale şi de deziderate cu iz electoral, lăsa impresia că problemele tranziţiei (deşi numeroase şi destul de grave) se vor rezolva aproape de la sine, iar populaţia nu va resimţi şocul schimbării de sistem economic : „Schiţa strategiei propuse - spuneau autorii ei - conturează o linie generală în care costurile sociale ale tranziţiei să fie acoperite, în bună măsură, simultan cu apariţia lor, aşa fel încât, chiar în cursul tranziţiei şi nu ulterior, să se atingă un nivel comparativ cu media europeană la indicatorii sociali de bază". În realitate, tranziţia s-a dovedit a fi o mare catastrofă pentru cei mai mulţi dintre locuitorii României, care şi-au văzut înjumătăţite veniturile salariale reale în decurs de cinci ani, pentru ca ulterior declinul să continue. Tranziţia le-a spulberat multora economiile financiare realizate cu greu de-a lungul anilor şi i-a adus în situaţia de a nu-şi mai putea permite „luxul" unui concediu sau al unor mici investiţii. Insecuritatea economică a afectat nu numai comportamentul de consum, ci şi pe cel matrimonial şi de dezvoltare a familiei.

Cheltuielile sociale menite să compenseze efectele negative ale schimbărilor macro­economice au înregistrat o creştere de aproximativ două procente în 1990 şi s-au menţinut ulterior la aproximativ 16% din PIB (proporţie oricum modestă faţă de aceea a ţărilor vecine, în care fondurile destinate protecţiei sociale se ridicau la aproximativ 20% din PIB). Numai că valoarea lor în termeni reali a scăzut permanent. Din aceste motive, profesorul Cătălin Zamfir (fost ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale din iunie 1990 până în aprilie 1991) consideră că, „după 1989, protecţia socială a cunoscut o creştere extrem de modestă în România. Creşteri au avut loc mai degrabă în serviciile sociale - învăţământ şi sănătate. în ceea ce priveşte însă protecţia socială propriu-zisă, adică transferurile sociale spre grupurile cele mai dezavantajate, ea a scăzut: cheltu­ielile pentru copii, familie şi pentru asistenţă socială au scăzut continuu (...); după 1989, statul a tins mai degrabă să se retragă din funcţia de protecţie socială, decât să asigure o protecţie socială mai accentuată" .Acest comportament al statului român este constatat şi de alţi analişti sociali şi politici. De exemplu, în volumul I al lucrării România - starea de fapt găsim următoarea remarcă: „Dacă în vechiul regim statul îşi asumase o bună parte din funcţiile familiei în ceea ce priveşte creşterea şi îngrijirea copiilor, imediat după revoluţie s-a observat o retragere aproape totală a statului din exercitarea acestor funcţii".

„Retragerea" statului român din funcţia sa asistenţială a fost determinată de mai mulţi factori, pe care C. Zamfir îi enumera în ordinea următoare:

a)      starea de declin a economiei, corelată cu convingerea factorilor politici şi a

agenţilor economici că protecţia socială, prin cheltuielile pe care le presupune, împiedică relansarea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor pe coordonatele pieţei libere;

b)  reducerea cheltuielilor bugetare în efortul de echilibrare macroeconomică şi

de instaurare a disciplinei financiare;

c)   ineficienta unor sectoare economice „strategice" şi/sau greu de reformat (din

raţiuni politice), sectoare teoretic productive şi aducătoare de profit, dar în
realitate consumatoare de ban public; aceste sectoare industriale pe nedrept
privilegiate s-au „remarcat" şi prin refuzul de a plăti sumele datorate statului
pentru bugetul asigurărilor şi protecţiei sociale;

d)  competiţia între creşterea salariilor bugetarilor şi alocarea de fonduri pentru

protecţia socială;

e) subvenţionarea mascată de către populaţie a activităţilor economice

ineficiente (beneficiare ale unor credite ieftine) prin practicarea de către stat (BNR) a unei politici financiare ce a condus la o rată reală negativă a dobânzilor;

f) identificarea de către forţele de dreapta a protecţiei sociale cu principiile

socialismului, fapt ce a determinat reacţii de apărare ale guvernanţilor faţă de acuzaţiile de coiţiunism sau „neocomunism" ;

g) confuzia între rolul politicii sociale şi rolul pieţei libere în reglarea

mecanismelor cererii şi ofertei, a nivelului de aspiraţie şi a puterii de satisfacere a trebuinţelor;

h) influenţa Băncii Mondiale şi a FMI în politica economică a României, în

sensul diminuării cheltuielilor sociale, în „aşteptarea" rezultatelor implementării unui nou sistem asistenţial bazat pe testarea resurselor financiare ale solicitanţilor de sprijin.

Aşa se face că toate strategiile de reformare preconizate în Schiţa Postolache şi în Cartea Albă a Guvernului privind Sistemul de asistenţă socială în România au fost aplicate cu decalaje dăunătoare şi au avut rezultate nesatisfacătoare.