Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

Conceptul de criză a fost formulat de E. Lindenmann şi G. Caplan, în anii 1940 – 1950 când au realizat un studiu pentru a arăta modul în care reacţionează indivizii la situaţiile psihologice aleatorii[1].

Criza reprezintă o tulburare emoţională acută a individului asociată cu lipsa abilităţilor de a face faţă acesteia şi se manifestă la nivel fiziologic, psihologic, cognitiv, comportamental şi relaţional.

Criza este percepută fie ca o ameninţare, fie ca o pierdere, fie ca o provocare: ameninţarea poate fi la adresa respectului de sine sau la sentimentul de încredere în forţele proprii; pierderea poate fi una reală sau una simbolică ,iar atunci când este percepută ca o provocare, criza cuprinde atât primejdia cât şi posibilitatea de creştere care presupune descoperirea unor metode noi de rezolvare ,dar şi conştientizarea individului că are resursele necesare pentru a face faţă situaţiei.

Conceptele care contribuie la identificarea crizei:

  • problemele la care este aplicabilă această abordare pot fi schimbări, crize situaţionale sau neanticipate. Putem vorbi despre o criză atunci când persoana îşi simte scopurile şi viaţa ameninţate.
  • scopurile includ reducerea factorilor de stres existenţi, restabilirea echilibrului rupt de către criză, înţelegerea factorilor care au dus la precipitarea crizei, planificarea acţiunilor pe care le poate realiza persoana pentru a-şi menţine autonomia şi a rămâne în contact cu realitatea şi identificarea resurselor care pot fi utilizate. Dacă stresul îşi are originea în experienţele din trecut scopul poate fi acela de a ajuta persoana să facă faţă acestor pierderi, reducând gradul de vulnerabilitate.
  • rolul clientului este de a reuşi să vadă evenimentul din alt unghi pentru a înţelege cum a fost declanşată starea de criză. Dacă persoana ia decizii eronate sau face sugestii nepotrivite, pentru rezolvarea problemei asistentul social poate însă interveni prevenind astfel recăderea.
  • Rolul asistentului social este acela de a oferi informaţii şi sfaturi, dar dacă situaţia o cere el poate fi şi directiv. Este indicat ca asistentul social să stabilească limită de timp, deoarece acest lucru încurajează persoana să facă faţă viitorului. În faza iniţială asistentul social trebuie să înveţe persoana să împartă problema în componente rezolvabile şi să acţioneze ca un model în rezolvarea eficientă a problemelor.

Intervenţia se desfăşoară  în trei etape:

1.Faza iniţială.

În primul interviu, este esenţial ca atenţia să fie orientată asupra circumstanţelor actuale ale crizei. Prin întrebarea ce s-a întâmplat se încurajează cuprinderea cognitivă de către persoană a situaţiei sale, afirmaţii de genul „cred că te simţi îngrozitor” declanşează răspunsuri afective care blochează gândirea. În această etapă este necesar ca asistentul social şi beneficiarul să facă o estimare a evenimentului real, a cauzelor care par să-l fi declanşat, şi să se evalueze resursele ce pot fi disponibile pentru rezolvarea situaţiei.

Următorul pas presupune stabilirea unei ierarhii a obiectivelor considerate de către client necesare. După aceasta, se fixează un contract cu privire la activitatea viitoare în termeni concreţi. Se utilizează optimismul şi datele concrete pentru a reduce anxietatea subiectului şi sentimentul de neputinţă. Scopul este construirea unei relaţii bazată pe competenţa şi autenticitatea asistentului social care să refacă încrederea persoanei în propriile capacităţi.

După ce gândirea beneficiarului este limpede, acestuia i se dă ceva concret de făcut până la întâlnirea următoare, pentru a i se restabili sentimentul de autonomie.

2. Faza de mijloc.

În cadrul contactelor următoare, atenţia se focalizează pe obţinerea datelor care lipsesc. Se pot face explorări care să surprindă eventuale legături cu conflictele trecute care nu au fost evidenţiate iniţial. Indicarea unor conexiuni ajută persoana să corecteze erorile de percepţie şi permite rămânerea în contact cu problema reală.

Persoana este încurajată să vorbească despre problemă şi să-şi exprime sentimentele generate de aceasta, eliminând astfel tensiunea. Persoana în colaborare cu asistentul social va analiza cauzele care au dus la eşuarea încercărilor anterioare de rezolvare şi va căuta factori care să garanteze succesul unei noi încercări. Pe baza acestei evaluări, se vor dezvolta modele de mobilizare a resurselor pentru a soluţiona probleme asemănătoare ce pot apărea în viitor.

3. Faza finală.

Odată ce starea de criză a fost depăşită, iar echilibrul a fost restabilit, prelungirea intervenţiei ar putea deveni dăunătoare, deoarece ar încuraja dependenţa clientului de asistentul social. Printre reamintirea subiectului, a timpului care mai este disponibil prin examinarea progresului realizat şi prin planificarea viitoare se previne dependenţa. 

 



[1] Coulshed V., Practica asistenţei sociale, Editura Alternative,Bucureşti, 1993, p.59.