Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

Forme tradiţionale de protecţie şi asistenţă socială comunitară


Contrar opiniei că asistenţa socială ar fi apărut în ţara noastră odată cu Revoluţia de la 1989 se află valorile şi mecanismele comunitare tradiţionale care funcţionau şi încă mai funcţionează în spaţiul social românesc. Astfel, în literatura de specialitate se realizează distincţia dintre asistarea empirică[1] şi asistenţa socială, prima formă constituind o etapă în fundamentarea şi evoluţia asistenţei sociale propriu-zise[2].

            Asistarea sau intervenţia empirică:

  • presupune modalităţi “preştiinţifice” ce imprimă caracterul reactiv, prompt al acţiunii umane;
  • relaţia “asistenţială” este bazată pe afectivitate, altruism şi spirit comunitar[3] (întrajutorare, implicare, responsabilitate de grup).

Asistenţa socială propriu-zisă sau modernă poate fi caracterizată prin aceea că:

  • se bazează pe exigenţele cunoaşterii ştiinţifice, soluţiile fiind fundamentate ştiinţific;
  • relaţia asistenţială este bazată pe empatie[4] care înglobează afectivitatea dublată de raţionalitate;
  • este valorizată proximitatea, comunitatea (mai ales sub forma grupurilor sociale mijlocii), societatea civilă ca forme de preluare a spiritului comunitar tradiţional.

Analiza comparativă a caracteristicilor de mai sus relevă faptul că între cele două forme de asistare/intervenţie există similitudini traduse prin ideea de continuitate între asistarea tradiţională şi cea modernă care preia elemente de conţinut manifestate în forme diferite la care se adaugă noi forme dictate de evoluţia soscietăţii în anasamblu.

O analiză critică a evoluţiei fenomenului asistenţial aduce în vedere anumite distorsiuni provocate de preluarea şi inadecvata contextualizare a unor practici asistenţiale, ori chiar de respingere a unor norme, valori şi practici tradiţionale pe considerentul că ar fi învechite, desuete.

 

De exemplu, „împrumuturile” unor modele de „bune practici” occidentale – fie la nivelul reglementărilor juridice fie la cel al strategiei şi practicii în domeniul asistenţial – care, dacă nu sunt adaptate la contextul socio-economic şi politic din spaţiul românesc, pot genera „efecte perverse”, negative, neaşteptate.

 

2.1. Caracteristici ale asistenţei sociale tradiţionale

 

Perioada tradiţională se referă la intervalul de timp scurs de la apariţia creştinismului şi până la destabilizarea schemei de viaţă bazată masiv pe tradiţie, comunitate şi religie[5]. Pentru români perioada tradiţională estede cuprinsă între procesul de formare a poporului român şi sfârşitul secolului al XIX-lea când au început să predomine legile juridice formale în dauna cutumelor, tradiţiei, comunităţii rezidenţiale şi Bisericii.

 

Atunci când vorbim despre protecţia şi asistenţa socială tradiţională ne ducem cu gândul la mediul (spaţiul) rural care a dominat perioada tradiţională. Din acest punct de vedere, autorii de specialitate evidenţiază mai multe etape în dezvoltarea sistemului modern, actual de asistenţă socială şi anume (Stan, D., 2003):

a. Asistarea empirică în perioada tradiţională

b. Asistenţa socială în perioada interbelică

c. Asistenţa socială în perioada comunistă

d. Asistenţa socială în perioada postcomunistă – asociată cu modernizarea sistemului legislativ (aderarea la convenţii şi tratate europene şi internaţionale).

Formele tradiţionale de protecţie şi asistenţă socială se identifică, se regăsesc în fiecare dintre etapele (perioadele) menţionate. Din această perspectivă se poate vorbi de asistenţa socială tradiţională ale cărei valori constituie (sau ar trebui să constituie!) fundamentul asistenţei sociale moderne, fundament caracterizat prin următoarele aspecte:

  • formele de ajutor şi asistare erau percepute de comunitate ca norme de viaţă socială (reguli) sau ca tradiţii ori habitudini în sistemul modelelor culturale tradiţionale;
  • comunităţile umane tradiţionale asigurau familiei şi tuturor persoanelor aflate în “criză” o reală şi eficientă protecţie socială;

De exemplu, “prostul satului”, “nebunul satului”, „săracul satului” beneficiau de înţelegere, toleranţă şi îngrijire, uneori contra prestării unor activităţi în beneficiul comunităţii rurale, dar fără ca aceştia să fie etichetaţi, stigmatizaţi.

  • sprijinul sau intervenţia avea o natură concretă, specifică, ceea ce imprima un caracter local-comunitar, de proximitate acţiunilor realizate;

Deciziile erau luate la nivel local de către actorii sociali din administraţia locală, şcoală, biserică, dispensar, vecinătate etc.

Această trăsătură se regăseşte în sistemele moderne de asistenţă socială fiind manifestată prin tendinţa de descentralizare a serviciilor şi aplicarea unor soluţii specifice fiecărei zone.

  • asistenţa socială tradiţională era centrată îndeosebi pe familie, vecinătate şi comunitate în sensul altruismului şi solidarităţii umane;
  • prioritatea grupului faţă de individ în acţiunile de ajutor şi asistare în sensul că individul trebuie să se integreze grupului ca să poată beneficia de sprijin şi avantajele vieţii în comun;
  • altruismul, sprijinul reciproc, solidaritatea umană[6].

 

2.2. Factori sau instanţe ale asistenţei sociale tradiţionale

Paradigma protecţiei comunitare în satul tradiţional

 

Aşa cum rezultă din schema de mai sus, protecţia comunitară în satul tradiţional se realizează atât prin autorităţile formale (învăţătorul, preotul, primarul etc.) ale comunităţii săteşti, cât şi prin autorităţile informale (rudenia[7], năşia, vecinătatea, sfatul bătrânilor).

Mecanismele de realizare a formelor de protecţie, asistare şi întrajutorare sunt:

 

Astfel, zonele de interes în asistenţa socială pot fi grupate în:

  • probleme tradiţionale (copii orfani, familii sărace, invalizi de război, bătrâni fără familie, indivizi-problemă în general etc.);
  • probleme noi şi reelaborate (copii-problemă, familii-problemă, instituţii-problemă, starea de dependenţă, maladiile “socializate”).

            Abordarea acestei problematici complexe se poate realiza din perspectiva teoriilor în asistenţa socială la trei niveluri:

  • nivel individual (dreptul la naştere normală, dreptul la o familie şi dragoste părintească, dreptul la dezvoltare normală şi inocenţă, dreptul la educaţie, cultură, asistenţă socială generală etc.);
  • nivel comunitar (dreptul comunităţii la funcţionalitate normală, la sănătate publică, la viaţă culturală, asistenţă juridică etc.);
  • nivel societal (recunoaşterea socială a profesiei de asistent social, adoptarea unui sistem legislativ modern, integrator, organizarea de reţele de servicii şi agenţii la standarde internaţionale dar care să valorizeze tradiţia, cooperare, parteneriat şi transfer la nivel naţional şi internaţional).

 Sursa: TEORIE ŞI METODĂ ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ