Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

Sindromul hiperkinetic cu deficit de atenţie

 

ADHD este o tulburare de comportament a copilului care se manifestă prin deficit de atenţie şi dificultăţi în desfăşurarea unei sarcini. ADHD debutează în copilarie, dar poate persista şi la vârsta adultă.

         Hiperactivitatea cu deficit de atenţie este frecvent întâlnită, instalându-se la 3-5% dintre copii. Rata sexului este de 3:1(băieţi-fete), pe eşantioane comunitare, si 6/9:1(băieţi-fete),pe eşantioane clinice[1].

        Sindromul hiperkinetic cu deficit de atenţie poate perturba semnificativ funcţionarea socială, şcolară sau profesională,dacă nu este depistat şi tratat corespunzator.

         De obicei, părinţii cer  sfatul  medicului în următoarele situaţii:

  • când sesizează simptomele de ADHD la un copil cu vârsta mai mica de 7 ani;
  •  când simptomele de ADHD produc dificultăţi la şcoală, acasa şi în relaţiile interpersonale. Aceste probleme sunt sesizate de către părinţi şi profesori odată cu intrarea în clasa întâi primară;
  •  când un copil prezintă semnele unor tulburări mentale, precum depresia şi anxietatea, care durează de câteva săptămâni sau simptomele s-au inrăutăţit în ultima perioadă;
  •  când un copil prezintă eşec şcolar şi probleme de comportament.

 

             Există numeroase dovezi care evidentiază că  ADHD se asociază frecvent cu una sau mai multe tulburari mentale precum dislexia, tulburarea de opoziţionism provocator, tulburarea de conduită, tulburările afective (depresia) şi tulburările anxioase.Tratamentul hiperactiviţatii va contribui la controlul simptomelor permiţând o creştere şi dezvoltare normală.

              Criteriile de diagnostic stabilite de American Psychiatric Association in 1987consideră că un copil poate fi diagnosticat  cu hiperactivitate cu deficit de atenţie dacă prezintă cel puţin 8 din următoarele simptome înainte de varsta de 7 ani şi pe o perioadă de cel puţin 6 luni:

  1. Dă deseori din mâini şi din picioare ori se foieşte pe scaun;
  2. Nu poate rămâne aşezat atunci când îi se cere acest lucru;
  3. Stimulii externi îl distrag uşor;
  4.  Nu-şi poate aştepta rândul la jocuri sau activităţi de grup;
  5. Adesea răspunde înainte ca întrebarea să fie complet formulată;
  6. Are dificultăţi în urmarea instrucţiunilor fără ca acest lucru să se datoreze lipsei de înţelegere;
  7. Prezintă dificultăţi în menţinerea atenţiei la efectuarea temelor;
  8. Trece adesea la o activitate neterminată la alta;
  9. Adesea nu poate sta liniştit;
  10. Adesea vorbeşte foarte mult;
  11. Adesea îi întrerupe sau deranjează pe ceilalţi;
  12. Adesea pare că nu ascultă ceea ce i se spune;
  13. Pierde frecvent lucrurile necesare pentru teme sau activităţi, acasă sau la şcoală;
  14. Se angajează adesea în activităţi periculoase corporal, neluând în seamă consecinţele posibile.

 

      Manifestarea clinica a ADHD [2]:

  • Hiperactivitatea  copilului se observă încă din primele luni de viaţă:plânge mult, este iritabil, doarme mai puţin decât alţi copii de aceiasi vârstă ,nu se joacă doar cu o singură jucarie , nu reuşeşte să o exploreze, distruge sau pierde chiar şi jucaria preferată.
  • La vârsta de 3 ani, hiperactivitatea şi deficitul de atenţie sunt vizibile, iar disciplinarea copilului cu ADHD este greu de realizat. Tulburarea îşi pune amprenta pe relaţia părinte-copil. Deseori copilul este instabil şi nu îşi ascultă părinţii şi ca urmare a acestui fapt acestia devin mai autoritari si negativişti.
  • La preşcolari, hiperactivitatea motorie grosieră (alergatul, căţăratul) este evidentă. Copilul este mereu în mişcare iar deficitul de atenţie şi impulsivitatea se observă prin trecerea de la o activitate la alta.
  • La şcolarul mic, elementele specifice sunt neastâmpărul şi neliniştea. Deficitul de atenţie şi impulsivitatea pot conduce la eşec în îndeplinirea sarcinilor, cerinţelor sau la efectuarea neglijentă a activităţilor. Copilul manifestă frecvent dificultăţi de învăţare : pot apărea probleme perceptive primare cum ar fi inversarea literelor sau a cifrelor sau dificultăţi în inversarea cititului(dislexia). De multe ori acestea apar in urma impulsivităţii cu care realizează scanarea vizuală  sau din afectarea altor aspecte cognitive.
  • In perioada gimnaziului, copiii cu ADHD sunt de regulă adânciţi în conflict. Părinţii sunt incapabili sa i mai stăpânească, profesorii nu reuşesc să i facă să respecte regulile clasei,iar colegii sunt iritaţi de comportamentul lor imatur şi provocativ.
  • Pubertateareprezintă pentru mulţi copii cu ADHD reprezintă un punct crucial în manifestarea tulburării astfel:
    • Există  cazuri în care schimbările hormonale pot mari controlul cortical şi pot reduce hiperactivitatea;
    • În unele situaţii, agresivitatea creşte, dificultăţile de învăţare se accentuează, persoana este într-o permanentă căutare de stimuli şi de asumare a riscului;

 

               Pe măsură ce copilul conştientizează dificultăţile de învăţare, de izolarea sociala la care este supus, stima de sine scade şi apar sentimente de deprimare. Stima de sine scazută apare ca urmare a lipsei de reuşită a sarcinilor, a respingerii sociale, a sentimentelor de izolare şi a neputinţei de a menţine relaţii de ataşament. Deficitul de atenţie nu le permite să aibă un interes prelugit pentru o activitate, ducând la plictiseală şi difuzia identităţii.

              Odată cu vârsta, agitaţia motorie poate atinge niveluri controlabile, însă inatenţia şi impulsivitatea pot persista şi la vârsta adultă. Deficitul  de atenţie duce deseori la obiective neatinse, iar  lipsa stăpânirii de sine le afectează relaţiile. În absenţa unei integrari sociale reale, persoana  poate adopta comportamente deviante cum ar fi consumul de drog şi alcool sau acte infracţionale. De asemenea, persoana poate manifesta episoade depresive.

 

Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii copilului cu ADHD

 

 Cele mai numeroase studii psihopatologice şi despre lipsa adaptării sociale au găsit cauzele în disfuncţionalitatea familiei şi în complexele transformări ale societăţii.             

Familia este mediul în care copilul se naşte, trăieşte, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Este principalul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. De asemenea, în primii ani de viaţa, adica cei petrecuţi în familie se formează imaginea de sine a copilului care este esenţială pentru funcţionarea sa socială.

Din perspectiva dezvoltării individuale, familia ar trebui să îndeplinescă următoarele roluri :

  • Este primul grup social în care copilul învaţă comportamente sociale şi se descoperă pe sine ;
  • Oferă securitate afectivă care este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii dar constituie şi un factor de echilibru şi compensare a problemelor ;
  • Este primul mediu de crestere şi dezvoltare din punct de vedere intelectual, motivaţional, afectiv, estetic şi moral ;
  • Oferă primul model pentru comportamentele sociale viitoare prin imitaţie şi interacţiune ;
  • Oferă identitate copilului ;
  • Este cadrul de dezvoltare a individualităţii.

Cercetările au demonstrat că ADHD se transmite genetic, de la părinţi la copii. Pentru ca predispoziţia să ducă la apariţia ADHD, factorii genetici trebuie corelaţi cu factorii de mediu (psihosociali), aşa numitul context biopsihosocial. Interacţiunea părinte-copil este considerată ca fiind un factor favorizant. Un mediu familial stresant (evenimentele din familie precum şi aspectele particulare ale funcţionalităţi ei) contribuie la instalarea simptomelor de ADHD.

 

Rolul familiei în integrarea şcolară

 

             Eşecul şcolar are o mare incidenţă în integrarea socială şi este analizat în legatură cu probleme sociale cum sunt : şomajul, toxicomania, sarcina la vârsta adolescenţei. Studiile demonstrează că o mare parte a cauzelor eşecului şcolar sunt datorate îngrijirii şi educaţiei oferite în familie.

Eşecul şcolar se caracterizează prin :

  • Rezultate şcolare nesatisfăcătoare ;
  • Lipsa satisfacţiei personale şi a încrederii în sine ;
  • Lipsa participării ;
  • Absenteismul şcolar ;
  • Refuzul şcolii ;
  • Abandonul ;
  • Probleme de comportament cum ar fi agresivitatea ;
  • Delincvenţa .

Calitatea şi eficienţa educaţiei sunt dependente de stilul educativ al familiei. Părinţii sunt primii educatori ai copilului, iar pentru a avea succes este necesar ca ei sa fie conştienti de responsabilităţile pe care le au cu privire la copil şi de nevoile acestuia. 

      Unii autori consideră că stilul educativ se poate identifica cu atmosfera familială, climatul familial şi tehnicile de influenţă ale familiei.

       E. Stanciulescu consideră că tipurile de stil educativ se pot clasifica în funcţie de doua axe  de analiză[3] :

  1. relaţia autoritate – liberalism – se referă la constrângerile pe care le impun părinţii în activitatea copiilor, responsabilităţile pe care le dau copiilor;
  2. relaţia ataşament – respingere – gradul de angajare al părinţilor în activităţile părinţilor, sprijinul acordat, timpul alocat, stările emoţionale raportate la nevoile copilului.

                   Controlul parental şi sprijinul parental se pot combina, după D. Baumrind, în trei stiluri educative :

  • permisiv - caracterizat prin control slab, responsabilităţi şi norme de conduit puţine ;
  • autoritar -contol puternic asociat cu o susţinere slabă a activităţii copilului ; regulile şi normele sunt foarte rigide ;
  • autorizat – îmbină controlul cu sprijinul parental  părinţii stabilesc reguli şi controlează respectarea acestora dar fară a le impune ; regulile şi situaţiile în care se aplică sunt explicate copiilor, stimulând astfel gândirea acestora.

            Din interacţiunea cu adulţii din familie, părinţii şi alte persoane de referinţă din familia extinsă, copilul se poate simţi valorizat şi poate dobândi încredere în forţele proprii. Acest lucru este esenţial pentru  integrarea lui socială şi şcolară.

           Studiile au arătat că parintele bun este acel părinte care reuşeşte să înteleagă şi să răspundă adecvat nevoilor copilului său şi care încurajează autonomia copilului chiar de la o vârstă fragedă, arătând respect pentru individualitatea copilului. Analizându-se relaţia dintre stilul parental şi comportamentul social al copilului, s-a constatat că relaţiile permisive determină comportamente imprecise, ascultare si neascultare, relaţiile autoritare se asociază cu obedienţa, lipsa de iniţiativă şi respect de sine,iar cele supraprotective tind să duca la comportamente pasive, dependenţă şi lipsa de reacţie.

           Un părinte pentru a  fi considerat bun / ideal trebuie să deţină un set de deprinderi sociale care ţin de dezvolatarea lui personală şi îi asigură o funcţionare socială corespunzătoare :

  • asigură o autoritate optimă ;
  • oferă dragoste şi acceptare copiilor, fiind sensibili la nevoile lor ;
  • manifestă încredere în munca şi abilităţile copilului ;
  • au aşteptări conforme cu potenţialul copilului ;
  • îşi fac timp pentru a povesti copiilor din experienţa lor, pentru a petrece cu copii timpul liber, să se joace împreună ;
  • comunică deschis cu copii şi îi ascultă ;
  • stăpânesc situaţiile stresante ;
  • evită pedepsele dure şi încurajează comportamentele pozitive ;
  • încearcă să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului .

      În abordarea problematicii ADHD este foarte important modul în care părinţii percep tulburarea . De multe ori, s-a constatat că atitudinea pǎrinţilor faţă de copilul cu ADHD este influenţată de următorii factori[4]:

ü  Atitudinea societăţii faţă de copii cu dificultati de învăţare – acesta se reflectă în legislaţia  care recunoaşte nevoile educative speciale şi dacă există servicii destinate  să raspundă acestor nevoi, care nu permite discriminarea.

ü   Atitudinea profesioniştilor implicaţi în educarea copilului: profesori, psihopedagogi, logopezi, etc.

ü  Relaţia de cuplu – capacitatea  partenerilor de a-şi  comunica temerile, sentimentele, de a se încuraja reciproc.  

ü  Experienţa anterioară şi aspiraţiile membrilor familiei – dacă a mai existat sau nu vreun caz în familie, evoluţia acestuia, aspiraţiile părinţilor cu privire la viitorul copilui lor.

ü  Categoria socio-profesională din care fac parte părinţii – în funcţie de aceasta, pot fi mai receptivi la nevoile copilului, se pot implica mai mult .

 

Impactul tulburării asupra familiei:

 

            Un  copil cu ADHD poate fi un factor de distorsiune al relaţiilor din familie .De multe ori, ceilalţi fraţi pot fi stânjeniţi de comportamentul impulsiv si hiperactiv al copilului cu ADHD,iar loialitatea faţă de acesta îi poate împiedica să lege prietenii. In plus, există pericolul ca părinţii să devină atât de implicaţi în îngrijirea copilului cu ADHD, încât atenţia pentru nevoile celorlaţi copii să treacă pe planul secund.

             De asemenea, ca urmare  copilului de a se răspunde exigenţelor şcolare, familia poate fi catalogată ca incapabilă să şi educe şi ajute copilul.

                Familia unui copil hiperkinetic este de multe ori în dificultate. Părinţii trebuie să urmărescă atent comportamentul copilului şi să învăţate să răspundă adecvat comportamentelor dezirabile. În cazul în care intervin alte disfuncţionalităţi în cadrul vieţii de familie (precum divorţul, violenţa în famile, consumul de alcool şi droguri), acestea vor interfera cu managementul simptomelor copilului cu ADHD.

          Pentru a putea minimiza efectele ADHD  asupra vietii copilui este necesar ca părinţii :

  •  să deţină   cât mai multe informatii despre ADHD, din surse de încredere pentru a putea întelege care sunt limitarile copilului datorate tulburării ;
  • să înveţe competenţe de management al simptomelor copilului. Copiii cu ADHD  au dificultăţi în a învăţa un comportament prin observarea altei persoane şi trebuie învătăţi să interacţioneze cu ceilalţi prin explicarea secvenţei comportamentale şi a impactului negativ al unor comportamente problematice.
  •  să ajute copilul să-şi formeze o imagine de sine pozitivă prin dezvoltarea apartenenţei la grupul social şi a încrederii în capacităţile sale de învăţare
  • să ofere sprijin în efectuarea temelor  pentru a facilita integrarea şcolară;
  •  să încurajeze copilul să desfăşoare sarcini în casă. Copiii hiperkinetici nu pot urmari instrucţiunile în desfăşurarea unei sarcini iar atenţia le va fi usor distrasă de stimuli exteriori. Prin răbdare, perseverenţă şi creativitate părintele poate deveni un factor decisiv în dobândirea abilitătilor necesare realizării unei sarcini

                                            

Impactul tulburarii asupra copilului:

 

  • Ca urmare a lipsei de concentrare în activităţile desfăşurate, copilul nu poate să se conformeze cerinţelor şi aşteptărilor celorlalţi la şcoală, acasă şi chiar în grupul de joacă.  Reproşurile şi criticile adresate copilului îi pot slabi încrederea în propriile forţe şi îi afectează imaginea de sine.
  • Etichetarea copilului ca fiind rău sau neascultător va constitui o bariera în cooptarea copilului ca partener în procesul terapeutic. Este importantă o buna înţelegere a afecţiunii,  stabilirea unei rutine zilnice şi  realizarea unui sprijin complet din partea celor din jur. Implicarea copilului în procesul terapeutic creşte eficienţa intervenţiei terapeutice.   

 

  • Marginalizarea. Ca urmare a deficitului de atentie, copilul nu poate urma regulile mai complicate ale unor jocuri, nu îşi ascultă partenerii de joc, iar  datorită impulsivităţii sale îi este greu să-şi aştepte rândul la joc şi îi deranjează pe ceilalţi. Astfel, devin persoane puţin agreate de egalii lor, fiind supuşi izolării sociale şi marginalizarii.

 

  • Depresia. Poate  surveni ca un răspuns subiectiv la evenimentele de viaţă stresante. S- a constatat ca mulţi copii cu ADHD,  în adolescenţă, manifestă simptome de depresie[5]. De obicei la aceasta vârstă părinţii, profesorii şi chiar colegii sunt mai puţin toleranţi faţă de comportamentul lor. Incapacitatea  lor de a-şi canaliza eforturile spre atingerea unor obiective şi de a se integra într-un colectiv, le slabeşte stima de sine.

 

 

 

 

 

 

Bibligrafie :

  1. Bocancea,C.,Neamţu,G., Elemente de Asistenţă Socială, Editura Polirom, Iaşi,1999
  2. Boswell ,D., Wingrove, J.,-editors,  The Handicapped Person in the Community.A reader end a soursebook, Tavistock Publications in association with Open University Press, 1974;
  3. Cristea D., Tratat de psihologie sociala, Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2000;
  4. Coulshead,V, Practica asistentei sociale, Editura  Alternative, Bucureşti,1993 ;
  5. Enăchescu,C., Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, ediţia a 2-a, Editura Polirom, Iaşi, 2003 ;
  6. Mitrofan, I.- coodonator, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane,Editura Polirom, Iaşi, 2003;
  7. Stancu, I.,Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Editura SPER,Bucuresti,2005;
  8. Vrăşmaş E.A., Consilierea şi educarea familiei, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.

 



[1] Mitrofan, I.- coordonator, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane,Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.113.

 

[2] Mitrofan, I.-op. cit.,p 127

[3] Apud Vrăşmaş E.A., Consilierea şi educarea familiei, Editura Aramis, Bucureşti, 2002, p.90

 

 

[4] Boswell ,D., Wingrove, J.,-editors, The Handicapped Person in the Community.A reader end a soursebook,    Tavistock Publications in association with Open University Press, 1974, p. 127

 

[5]Mitrofan, I.- coordonator, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2003,p.121