Dacă-ți place, spune și altora

Dacă-ți place, spune și altora

Violenţa domestică

O problemă socială intens mediatizată, dar nerezolvată...

 

 Deși, au fost numeroase campanii de sensibilizare a populaţiei cu privire la violenţa în familie și s-au realizat modificări în legislaţie, violenţa rămâne o realitate a societăţii românești, ce nu poate fi ignorată.

 

Ce este violenţa în familie?

 

Legea 217/22 mai 2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, completata si republicata in Monitorul Oficial Nr. 365 din 30 Mai 2012 defineste violenta în familie, astfel:

„Art. 3.

 (1) În sensul prezentei legi, violenta în familie reprezinta orice actiune sau inactiune intentionata, cu exceptia actiunilor de autoaparare ori de aparare, manifestata fizic sau verbal,savârsita de catre un membru de familie împotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca ori poate cauza un prejudiciu sau suferinte fizice, psihice, sexuale, emotionale ori psihologice, inclusiv amenintarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrara delibertate.

(2) Constituie, de asemenea, violenta în familie împiedicarea femeii de a-si exercita drepturile si libertatile fundamentale."

În general, violenţa domestică prezintă cinci caracteristici:

  • este un mod comportamental si nu un eveniment izolat
  • foloseste forta fizica sau amenintarea cu forta

fizica pentru a stabili un raport de dominare;

  • cuprinde o plaja larga de comportamente

agresive si coercitive, fizice sau non-fizice, izolate sau combinate sau alternative;

  • se petrece în spatiul domestic si al unei relatii intime;
  •  are ca scop câștigarea unei pozitii dominante de

putere, intimidare si control asupra victimei.

 (Ganley si Hobart, 2010 apud Radu Vrasti, Ghid practic de intervenţie in criză).

Dimensiunea problemei

Statisticile  oficiale ale autorităţilor publice centrale arată un număr de aproximativ 82.000 de cazuri raportate de violenţă în familie în perioada 2004-2011 şi 800 de decese, dar aceste valori sunt departe de a reda fidel realitatea având în vedere că valorile obţinute prin studii statistice, sociologice arată o incidenţă de circa 20% de-a lungul vieţii (21% sondaj Gallup, 2003, realizat în Bucureşti, respectiv 18,4% sondaj CURS, realizat la nivel naţional în cadrul proiectului VIODOM).

Numărul  real al cazurilor de violenţă în familie este dificil de estimat datorita faptului că multe victime nu se prezintă la instituţiile competente sau nu declară problema reală cu care se confruntă. De asemenea, multe instituţii nu încadrează faptele de violenţă în familie ca atare sau nu raportează aceste cazuri.

În anul 2011, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române, au fost sesizate cu 9,46% mai multe infracţiuni de violenţă în familie faţă de anul 2010, ceea ce denotă o creştere a încrederii populaţiei în instituţia poliţiei.
         Din totalul infracţiunilor sesizate, în 22,61% din cazuri s-a dispus începerea urmăririi penale (cu 11,36% mai puţine ca în anul 2010).

Acest lucru scoate în evidenţă faptul că victimele nu vor să îşi încheie relaţia cu agresorul, astfel încât ele retrag plângerea penală sau nu vor să depună plângere împotriva acestuia.

De cele mai multe ori la baza acestei decizii se regasesc temeri, ce ţin de aspecte financiare, sentimentale, greutăţi familiale legate de creşterea şi îngrijirea copiilor etc.

           Tipuri şi forme de manifestare a violenţei în familie

  Violenţa fizică - constă în atingeri sau contacte fizice cum ar fi: împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea braţelor, desfigurarea, provocarea de vânătăi, contuzii, arsuri, bătăi, lovituri cu pumnul, palma sau piciorul, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, izbirea de pereţi şi mobilă, folosirea armelor.

Violenţa fizică include şi distrugerea bunurilor care aparţin victimei sau pe care cei doi parteneri le stăpânesc şi le utilizează împreună.

 

  Violenţa sexuală – constă în comentarii degradante la adresa femeii, atingeri neplăcute şi diverse injurii, provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul sexual, incluzând şi violul marital.

 

  Violenţa psihologică (Violenţă emoţională) - precede şi acompaniază celelalte forme de violenţă/abuz, dar se poate manifesta şi izolat prin injurii, ameninţări, intimidări, uciderea animalelor domestice preferate, privarea de satisfacerea nevoilor personale esenţiale (mâncare, somn, etc.).

 Acest tip de violenţă reprezintă un factor central în controlul şi manipularea partenerului cuprinde 6 componente importante:

  1. frica,
  2. depersonalizarea,
  3. privarea,
  4. supraîncărcarea cu responsabilităţi,
  5. degradarea,
  6. distorsionarea realităţii.

 

  Violenţa economică duce la scăderea resurselor şi autonomiei victimei. Se manifestă prin controlul accesului victimei la bani sau lucruri personale, hrană, mijloace de transport, telefon, şi alte surse de protecţie sau îngrijire de care ar putea beneficia.

 

  Violenţă socială - sistarea activităţilor şi relaţiilor sociale, izolarea în situaţia de victimă a violenţei în cadrul care favorizează agresarea acesteia pe planul vieţii private şi intime. Duce la izolarea victimei şi lipsirea ei de suport social, cu dificultăţi de ieşire din situaţiile de violenţă.

 

  Violenta spirituala – care constă în interzicerea, limitarea, ridiculizarea, penalizarea a aspiratiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderarii la credinte si practici spirituale si religioase inacceptabile, precum si alte actiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.

 

  Violenţa prin deprivare sau neglijare, victimele acestui tip de violenţă fiind copiii și  reprezintă forma non-fizică a violenţei, incluzând violenţa verbală şi cea emoţională, utilizate în scopul ameninţării, intimidării şi a deţinerii controlului asupra victimei cu impact asupra planurilor psihologice.

 

      Se manifestă prin incapacitatea sau refuzul adultului de acordare a celor necesare copilului pentru toate aspectele vieţii sale: sănătate, educaţie, dezvoltare emoţională, nutriţie, adăpost, siguranţa vieţii – în contextul în care familia sau îngrijitorul legal are acces la resursele necesare.

      Include şi nesupravegherea şi lipsa protecţiei în faţa pericolului.

 

         Ce este de facut?

 

  1. 1.     Evaluarea riscului;
  2. 2.      Consilierea in vederea clarificarii sentimentelor pentru a alege cea mai buna opţiune:

ü Obţinerea ordinului de protecţie;

ü  Orientarea către un centru de găzduire.

 

  1. 3.     Orientarea către Instituţile specializate.

 

Ce este ordinul de protecţie?

 

Instanţa poate emite un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe măsuri – obligaţii sau

interdicţii:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;

c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată

încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale

acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;

e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează sau le

vizitează periodic;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;

h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

 

De asemenea mai instanta de judecata mai poate sa dispuna:

 

ü  suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membrii de familie locuiesc sau urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială;

ü  obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control,

ü  efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

 

Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie este stabilită de judecător şi nu poate depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului, doar

în cazurile în care hotărârea nu cuprinde o menţiune cu privire la intervalul de timp.

La expirarea duratei ordinului de protecţie, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecţie, dacă aceasta consideră că este

în pericol în lipsa măsurilor de protecţie.

Serviciile oferite în cadrul unităţilor de

  1. Servicii sociale de care pot beneficia gratuit victimele violenţei în familie:

 

  • Ø primire şi găzduire temporară, asistenţă medicală şi îngrijire, consiliere juridică, consiliere psihologică, asistenţă socială, informare şi orientare, decontarea certificatului medico-legal.

 

  1. Serviciile sociale de care pot beneficia gratuit agresorii familiali:

ü consiliere socială, psihologică, juridică,

ü  medierea conflictului,

ü tratamente psihologice, psihiatrice, de dezalcoolizare şi dezintoxicare (acordate în spitalele sau unităţile sanitare specializate cu care s-a încheiat convenţia de colaborare)

ü integrarea în societate.

 

 

 

 

Trista realitate...

 

 La  nivel naţional a crescut numărul de adăposturi pentru victimele violenţei în familie şi au fost înfiinţate primele centre de asistenţă destinate agresorilor familiali, dar fara a acoperi nevoile existente:

 

a)                59 de adăposturi pentru victimele violenţei în familie, dintre care 38 sunt publice, 2 sunt în parteneriat public-privat şi 19 sunt private;

b)               20 centre de prevenire şi combatere a violenţei în familie, dintre care 10 sunt publice, 1 este în parteneriat public-privat şi 9 sunt private;

c)                3 centre care oferă servicii sociale adresate agresorilor familiali.


    Deşi ne confruntăm cu creşterea dimensiunilor fenomenului violenţei în familie, reţeaua de servicii este ineficientă, slab organizată şi insuficient susţinută de către autorităţile locale.

 

De asemenea, este de menţionat faptul că unităţile care acordă servicii victimelor violenţei în familie nu sunt distribuite unitar la nivelul judeţelor.

 

Cadrul legislativ:

 

  • Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată
  •  HG nr. 49/2011 care aprobă Metodologia cadru privind prevenirea şi intervenţia în echipa multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie
  • HG nr. 1434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, cu modificările şi completările ulterioare
  • Ordinul nr. 383 din 12 iulie 2004 privind aprobarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie
  • Ordinul nr. 385/304/1018 din 21 iulie 2004 privind aprobarea

Instrucţiunilor de organizare şi funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie

  • Ordinul nr. 384 din 12 iulie 2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în prevenirea şi monitorizarea cazurilor de violenţă în familie.

Sursa:

v Radu Vrasti, Ghid practic de interventie in criza;

v Horia Cristina, Studiu exploratoriu privind Serviciile sociale pentru victimele violentei in familie;

v Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie elaborat de Autoritatea Nationala pentru protectia familiei;

v Strategia nationala pentru prevenirea si combaterea fenomenului violentei in familie pentru perioada 2013-2017.